Scriu astazi despre femei si fiindca e 8 martie, dar si pentru ca am invatat ceva in ultimele doua saptamani si parca nu am stare, imi vine sa spun la toata lumea.
Totul incepe acum doua saptamani cand primesc un telefon de la o prietena care ma roaga sa caut un film crestin ce urma sa-l vizionam cu femeile din biserica. Parca o aud si acum : “cauta tu un film ca te pricepi si mai cunosti si muzica.” Ok. La filme crestine nu prea ma pricep, mai ales cand vine vorba sa-l vada femeile de orice varsta. Imi imaginam sala bisericii plina cu femei batrane cu capul acoperit si ochelari mari pe chip. Sora mea ma ajuta, imi da o varianta buna de film. (The Blind Side-2009, pe care inca il recomand tuturor cu caldura.) Dupa cateva zile ne hotaram sa renuntam la varianta cu filmul; va fi o seara cu cantece, cu experiente impartasite, cu cadou – surpriza pentru toate invitatele noastre, cu prajituri si ceai.
Imi recunosc gandirea mea rautacioasa de atunci. Imi spuneam ca ar fi pacat sa fie doar femei batrane si apoi m-am gandit ca trebuie sa fie destul de dureros sa fii batran, dar mai ales batrana in bisericile noastre. Si de fapt, ce batrane? Mama mea sau cele care au peste 50 de ani nu prea au unde sa-si exprime trairile, intelepciunea, povestirile din viata. Fac parte din generatia care, de mult, a inceput sa devina uitata. Nu ne bucuram decat de zambetele lor timide.
Imi port fetita de doar cateva luni in brate, se apropie de mine si ma intreaba: “cum e? cuminte? doarme noaptea?” Ii raspund ca da, destul de cuminte. Apoi ne salutam si ne retragem usor acasa. Aflu mai tarziu de la altcineva, ca si ea, la fel ca mine, are trei copii, doi dintre ei cu diferenta intre varste destul de mica si ca nu i-a fost usor, dar a trecut, au crescut deja mari.
Pentru momente ca acestea sau pentru bucuria adusa lor prin simplul fapt ca vrem sa le ascultam, vrem sa stie ca sunt importante, pentru toate acestea ne-am intalnit aseara. E greu sa exprim ce am simtit eu, asta si pentru ca “Petra-trompeta” m-a fortat sa plec mai repede acasa, insa reactia lor nu a fost un mister: am ras impreuna, am plans si mi-am amintit din nou de bunica mea. Au atins una din slabiciunile inimii mele. Regrete? Ca nu am ajuns sa gust si eu din prajituri si sa beau un ceai cald si dulce-acrisor. Atat.
Concluzia: Societatea sau cultura noastra nu onoreaza varsta femeii sau impune anumite tipare ca sa se simta integrata. Atunci fie ca Biserica sa fie locul in care sa existe libertate, fiecare sa faca parte din Trupul lui Hristos, sa facem mai multe portite prin care sa le dam ocazia sa-si exprime gandurile, bucuriile, temerile.
Aseara a fost un inceput, chiar daca unul slab, stim ca Domnul nu dispretuieste ziua inceputurilor slabe.
Rebeca Grecu 