Sunt cu Irina, o tin aproape de mine, in wrap. Inimioara ei lipita de inima mea. Peste cateva zile va avea doua luni. Nu-mi dau seama cum de a trecut asa de repede timpul. Pentru mine parca ar fi stat in loc de cand s-a nascut. E de vina si rutina, dar poate si fiindca nu as vrea sa creasca prea repede. E bucuria pe care vreau sa o traiesc  si sa o savurez.
Dar de data aceasta nu pot sa fiu egoista. Mai sunt suflete in casa care au nevoie de mine, desi nu cer cat ar fi cerut inainte. E ca si cum ar intelege.
Petra, la 3 ani, o indrageste mult si se linisteste cand e necajita, doar daca isi mangaie surioara pe cap si se apropie cu obrazul de ea.
Ana, cu ochii ei mari, ma fixeaza uneori cu privirea si imi spune: “E greu cu patru fete, mama!”
Nadia ma ajuta cum poate. Povesteste cu ea, o ia in brate cand plange, ii canta.
Nu vreau sa ma plang ca ar fi greu fiindca e si frumos. Greul cel mai mare ar fi ca nu ma pot imparti la toate asa cum as vrea. Sunt convinsa ca e o perioada si ca va trece usor cu timpul. Sper sa aibe toti rabdare, dar mai ales eu. Vreau sa imi amintesc de acest anotimp din viata mea cu drag. Sa nu ma grabesc visand cu ochii deschisi la cum va fi atunci cand ar trebui sa fie mai usor. Da, mi-ar fi mai usor sa fiu linistita stiind ca toate sunt in ordine, mi-ar fi mai usor daca Irina ar dormi ziua mai mult, dar unde ar fi lupta mea? Cred ca lupta pe care multi o ducem e ca nu ne detasam de ceea ce credem ca ar trebui sa fim sau de cum credem ca ar trebui sa fie viata noastra in prezent. Toti avem anumite asteptari pe care nici nu stiu exact cum ajungem sa ni le punem. Azi incerc sa imi scutur mintea de ele ca de un praf. Daca se aseaza si stau prea mult acolo se imbacsesc si sunt mai greu apoi de curatat.
Inima mea e plina de bucurie pentru ceea ce Domnul ne-a dat. Vreau sa fiu ca Maria, vreau sa aleg partea cea buna, fara sa ma framant pentru alte lucruri.(Luca 10:41,42)